Corespondență în legătură cu Marea Unire

Mișcarea de reconciliere Charta XXI își propune să dezvolte contacte inter-umane, dacă e posibil prietenii chiar, între persoane capabile să înțeleagă modul de gândire al celeilalte națiuni și să dialogheze cu ea.  In acest sens Centenarul Declarației de la Alba-Iulia e o șansă. E o șansă, cu condiția să nu încercăm să triumfăm, dimpotrivă: mai întâi trebuie să ne străduim să-l înțelegem pe celălalt si doar pe urmă să încercăm să-l convingem.

1. Scrisoarea lui Surján László adresată lui Gabriel Andreescu

Dragă Prietene!
De mult timp nu mai am vești de la tine, s-ar cuveni deci să-ți relatez acum pe îndelete modul în care a evoluat mișcarea noastră de reconciliere. Aici la Budapesta canicula e in toi, în consecintă nu prea m-aș angaja la o detailare minuțioasa a evenimentelor. Aș dori totusi să menționez că, în centrul atenției noastre, anul trecut s-au aflat relațiile slovaco-maghiare. Conferința organizată cu această tematică a întrunit participanți ai ambelor părți și a avut succes.

Doresc să-ți împărtășesc o problemă care mă îngrijorează profund. In anii ce urmează, începând cu 1 decembrie 2018 si sfârșind cu 4 iunie 2020, mai multe centenarii se vor succeda. Cum am putem oare trata aceste evenimente știind că ceea ce pentru unul e ocazie de bucurie, pentru celălalt e sursă de tristețe? Constat ce reacții vehemente a generat Kelemen Hunor atunci când a subliniat: nu vede ce motiv ar avea el, ca maghiar, să sărbătorească faptul că românii din Transilvania au declarat Unirea.
Eu sunt de părere că noi, cei care am suferit pierderi imense acum o sută de ani, nu avem dreptul să ne îndoim nici o clipa de dreptul la bucurie a câștigătorilor. Afirmația e însă valabilă și in sens invers: în realitate nimeni nu poate avea pretenția de a aștepta ca noi să ne bucurăm. Mai mult, îndrăznesc să afirm: chiar dacă am face-o, cu greu ar crede cineva că e un gest sincer.
Am citit că sunt români care consideră că desemnarea zilei de 1 decembrie ca dată a sărbătorii naționale n-a fost o opțiune tocmai fericită. Noi, maghiarii din Ungaria, n-avem nicidecum dreptul să ne amestecăm, să comentăm această alegere. Si se prea poate că, interzicând participarea diplomației maghiare la recepțiile și festivitățile legate de sărbătoarea națională, anul trecut ministrul afacerilor externe maghiar a fost prea dur. A fost dur, dar măcar a făcut publică problema. Lipsa totală de dialog efectiv privind viitorului conviețuirii româno-maghiare constituie însă o problemă reală. Una din concluziile importante ale conferinței slovaco-maghiare la care m-am referit mai sus a fost faptul că a demonstrat: pentru reușita unui dialog real în domeniul problemelor comune e necesar ca, pe lângă participarea reprezentanților populației majoritare, reprezentanții minorităților din țările respective să poată participa si ei cu aceleași drepturi. In aceasta ordine de idei, minoritatea română din Ungaria, chiar daca e puțin numeroasă, există, își face auzit cuvântul în parlament, și, ca atare, trebuie să i se acorde atenție. S-ar putea asigura un cadru adecvat, bazat pe sinceritata schimbului de cuvinte și idei . Concep asta nicidecum la nivel inter-statal, ci ca un dialog direct,de la om la om.
Răspunsul tău la aceasta scrisoare și părerea ta, ca persoană cu prestigiu în Romania, cu privire la modul de derulare a zilelor memoriale ce ne stau în prag, vor constitui fără îndoiala pasul de ordinul „zero ” făcut pe drumul menit să conducă la rezolvarea problemei. Nu cred însă că ar trebui, sau că ar avea vreun rost să ne ocupăm de ceea ce, pe plan politic, politicienii vor înțelege să facă.
In încheiere doar o mică remarcă: nu, între timp n-am învățat încă românește. Avem însă în mișcarea noastră persoane bucuroase să se ocupe de traducere. Cred că e prea artificial dacă nații învecinate teritorial, comunică în limba engleză. (Oricum, uzul limbii latine deja nu mai e la modă).
Predecesorii nostri îsi începeau epistolele cu formula: sper că scrisoarea mea să te găsească în bună sănătate. Eu închei cu aceasta formulă, exprimîndui-mi și speranța că elanul tău în muncă a rămas neschimbat, fiindcă problema ce trebuie rezolvată nu se anunța a fi o sarcina prea ușoară.

Te salută cu prietenie:

Surján László

2. Răspunsul lui Gabriel Andreescu

Dragă Prietene,
Sper ca răspunsul meu să te găsească în bună sănătate!
Într-adevăr, limba materna ajută la exprimarea nuanțelor și subiectele noastre de discuție au nevoie de o înțelegere fină. O să profit de faptul că traducătorii tăi din maghiară în română s-au dovedit atât de profesioniști încât, cu siguranță, și traducerea inversă va fi la fel de bună.
Revenind! Îți scriu cu o ușoară întârziere întrucât până aseară am făcut o călătorie de aproape două zile, fără acces la Internet. Scrisoarea ta m-a bucurat extraordinar. Tema transformării centenarului românesc într-o manifestare antimaghiară mă peocupă de anul trecut. Aici, sunt multe forțe, mai mult sau mai puțin obscure, care ar dori să îndrepte evenimentul în sensul cel rau. Îți atașez un fisier cu două articole pe care le-am publicat în „Observator Cultural” – aș spune, astăzi cea mai prestigioasă revistă de cultură din România. Ele sunt o reacție la „Apelul Academicienilor” publicat la începutul anului care contine atitudini antimaghiare evidente. Am notat în verde pasajele în care am făcut referire la „problema maghiară”.
Din articol deduci și care sunt pozițiile mele mai generale. În mare, banui că le știi. Și totuși, simt nevoia să fac câteva precizări cu privire la perspectiva mea asupra „momentului 1918”.
Mai întâi, cred că este important ca românii să cunoască și să înțeleagă ce a însemnat Tratatul de la Trianon pentru maghiari. Catastrofa reducerii populației și a teritoriului unui stat la aproape jumătate creează o temă de identitate istorică. Dar acest fapt cred că trebuie „așezat” în raport cu un principiu fundamental al păcii internaționale: granițele nu mai pot fi puse astăzi în discuție. Pentru echilibru, este de accentuat importanța transparenței granițelor și legăturilor complete în jurul acestora.
O a doua referință a „momentului 1918” este faptul că în acel an, românii, majoritate a populației Ardealului, au ieșit din starea de comunitate discriminată. După opinia mea, accentul ar trebui să cadă nu asupra „unirii naționale”, ci asupra acestei dimensiuni umaniste: a ieșirii unui număr important de români din condiția de persoane cu statut de rang doi. Un corolar al acestui fapt este importanța recunoașterii drepturilor minorităților și respectarea lor.
Cum aș judeca tema „tristeții” și „a sărbătorii” ? Sunt unul dintre cei care, cu ocazia dezbaterii constituționale, am apreciat că desemnarea zilei de 1 decembrie ca dată a sărbătorii naționale este greșită. Nu am fost singurul. Evoluția evenimentelor a arătat că, într-adevăr, opțiunea s-a dovedit nefericită. În același timp, consider că cererea ca diplomația maghiară să nu participe la recepțiile și festivitățile legate de sărbătoarea națională, de anul trecut, e o greșeală rezultând poate din lipsa de înțelegere a regulilor jocului. Faptul că societățile ungară și română au de discutat asupra trecutului și au de dezvoltat o atitudine empatică reciprocă e una. Faptul că un stat, prin diplomații săi, întoarce spatele la ziua națională a altui stat ridică o problemă de relații internaționale. Cum ar fi dacă Germania ar refuza să participe la zilele naționale – a Franței și a celorlalte țări în favoarea cărora a pierdut teritorii istorice la sfîșitul WWII ?
Ai dreptate, nu putem vorbi despre un dialog efectiv privind viitorul conviețuirii româno-maghiare, iar anul 2018 arată până acum ca fiind mai mult o amenințare, decât o oportunitate. Scrisoarea ta vine ca o bulă de oxigen. Ce ar fi de făcut ?
Ce ar fi în puterea noastră, cred, crearea unor referințe pentru comunicarea dintre români și maghiar. Referințe la care, în acest moment și peste timp, și alții să poată face trimiteri. Manifestări gândite sursă posibilă a altor evenimente.
Cred că ar fi important ca mai multe manifestări să fie legate de un volum privind „momentul 1918” dintr-o perspectivă a maghiarilor și românilor. Una luminată, care să arate că se poate învăța ceva din istorie și că viitorul poate fi unul al bunelor relații dintre cele două națiuni. Câte 3-4 autori, români și maghiari ar acoperi subiectele fundamentale. Între români: aș scrie eu, mă gândesc la Sorin Matei, la Smaranda Enache. Pentru cel de-al patrulea autor, dacă va fi să fie, mă mai gândesc. Pentru maghiari, ar trebuie mizat pe o personalitate care să își aleagă 2-3 colaboratori. Ar fi circa 200 de pagini, un număr optim.
O întrunire în jurul cărții și lansarea ei ar constitui două evenimente la care s-ar putea dezbate și alte chestiuni importante legate de relațiile româno-maghiare.
Un aspect care poate fi valorifcat ca simbol comun al românilor și maghiarilor este trecutul comunist. Oare nu există ceva puternic în suferința comună a două comunități, trecut capabil să le lege? Îmi amintesc cât de importantă a fost în perioada de după revoluție existența Declarației românilor și maghiarilor de la Budapesta din 1989. Mă gândesc cât de important ar fi ca Laszlo Tokes sa primeasca recunoasterea faptului ca fost personalitatea de la care a pornit revolutia din decembrie 1989 – în condițiile în care acest merit este contestat astăzi.
Sugerez să fie alese câteva volume (câte 3-4), publicate în Ungaria și în România legate de trecutul comun comunist.care să fie traduse în 2018, iar lansarea lor în cele două capitale să fie transformată în două evenimente privind ceea ce românii și maghiarii au în comun prin trecutul lor – nu doar ce le desparte. O istorie pe care au avut-o de împărțit tot în secolul XX.
Iată care sunt ideile pe care le am în acest moment în minte și la care aș putea să încep sa lucrez.
Aștept cu multă speranță răspunsul rău,
Cu g\ndurile cele mai bune,

Gabriel Andreescu

 

Apendice

Un dezolant Apel al Academiei


Un dezolant Apel al Academiei
17-02-2017
• Observator Cultural Nr. 860
• Gabriel ANDREESCU
Cu mai multe zile în urmă, cadrele didactice de la Universitatea din București, SNSPA și Universitatea Babeș-Bolyai au protestat față de încercarea guvernului de instaurare a unui regim al corupției. Pentru a-şi păstra valoarea, astfel de manifestări ale universitarilor, cu certă relevanță politică – ceea ce nu înseamnă, în contextul dat, și partizane – îşi au locul doar în situații excepționale. În general, chiar aşa s-a întîmplat. Miza actuală constă în oprirea derivei statului spre stabilizarea unui sistem mafiot în conducerea treburilor publice. În anii 1990, universitarii reprezentaseră o voce importantă în timpul mineriadelor şi în mobilizarea civico-politică împotriva politicii FSN care le-a generat.
Doar la trei-patru zile de la manifestarea colegilor universitari, a fost publicat un Apel al Academiei semnat de 84 de membri deplini, membri de onoare sau membri corespondenți ai instituției (la data de 9 februarie, academicianul Mircea Dumitru a postat pe pagina sa de Facebook un mesaj de disociere faţă de Apelul pe care-l semnase fără să-l citească, motivînd că nu se regăseşte nici în stilistica, nici în retorica și nici în multe dintre ideile acestuia. I-au urmat exemplul teologul Wilhelm Dancă şi soprana Mariana Nicolesco; ulterior, alţi 13 academicieni au luat distanţă, dar nu faţă de conţinutul Apelului – pe care prin comentariul lor, şi-l mai asumă o dată –, ci faţă de încercările de exploatare politică a acestuia).
Apelul academicienilor nu are legătură cu temele fierbinți care au motivat demonstraţii în toată ţara. El nu are legătură nici cu temele excepționale ale lumii de azi. Încălzirea globală, presiunile excepționale asupra ordinii mondiale, pericolul destructurării Uniunii Europene, amenințarea pentru organismele care au asigurat securitatea Occidentului vreme de 70 de ani, provocările aduse statelor de prezenţa maselor de refugiaţi ar fi motivat și meritat o preocupare la nivelul Academiei.
Paradoxal, tocmai pentru că nu face vreo aluzie la aprinsa temă a momentului intern sau la marile subiecte ale timpului, Apelul academicienilor este mai politizat decît sugerează. Trimiterea la teme identitare în această perioadă de criză diluează semnificația demonstrațiilor din țară.
Ideile Apelului
Apelul ține să-i transmită audienţei că Academia ar reprezenta o „instituţie identitară fundamentală“, competentă să facă declarații pe temele identității, suveranității și unității naționale. Natura Academiei e definită de propriu-i statut: for naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală, „cel mai înalt“. E adevărat că Academia Română e importantă – după modelul francez – şi este de presupus că susţine operele de excelenţă care ne fac să ne percepem ca români. Dar… instituţie fundamentală a identităţii? Dacă am urma o astfel de idee, atunci dispariţia Academiei ar duce la prăbuşirea identităţii naţionale. Să ne gîndim că institutele de cercetare ar deveni autonome, eventual ar face consorţii cu universităţile, titlurile de „academician“ ar rămîne pur simbolice. Ar atinge o astfel de reorganizare „identitatea de român“?
Motivaţia textului semnat de cei 84 de academicieni ar fi „îngrijorarea“. Ca subiect al temerii nu sînt numite tendinţele expansioniste ale Rusiei, căderea Republicii Moldova sub controlul Moscovei, creşterea dramatică a terorismului, erodarea ideii europene ori euroatlantice. Marea emoţie a fost trezită de „globalismul nivelator“ şi „exagerata corectitudine politică“. Or fi anumite efecte ale globalismului nefericite, or apărea multe excese hilare ale corectitudinii politice, dar să vezi în ele „marele pericol“ pentru România înseamnă rupere de realitate. „Îngrijorarea“ are un ethos antioccidental: de acolo vin globalismul şi corectitudinea politică. Deşi foloseşte acuze noi, retorica e veche: „alarmanta încercare de erodare a identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României, cu multe acţiuni plasate sub rescrierea tendenţioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naţionale, subminarea valorilor şi a instituţiilor fundamentale, sabotarea viitorului…“ sînt enunţuri copy-paste din ceauşism.
La zece ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, organizaţie în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi capitalurilor reprezintă chiar fundamentul, academicienii apreciază că vînzarea pămîntului, a resurselor solului şi subsolului, înstrăinarea unităţilor economice româneşti reprezintă „acţiuni îndreptate direct împotriva Statului şi poporului român“. Nu mai puţin de 84 de membri ai Academiei par să nu fi aflat că introducerea unui mecanism de control comunitar al resurselor naţionale a fost ideea fondatoare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. De acolo a pornit aventura care a dus la Uniunea Europeană, acea idee a fost cheia care a adus pacea pe continent.
Negînd mai departe practicile care au asigurat prosperitatea Continentului, Apelul anunţă preocuparea autorilor faţă de „încercările recurente de «regionalizare» a României“. România era presupusă să treacă la o serioasă reformă administrativă imediat după aderare. Pregătise „regiuni de dezvoltare“ încă de la sfîrşitul anilor 1990, cu acest scop. Faptul că România nu aplică politica regionalizării, comună în UE, de o raţionalitate confirmată complet de practică, dă măsura obtuzităţii administrative a statului român. De ce tocmai academicienii ţării fac zid în jurul unei asemenea obtuzităţi?
Putea oare să lipsească, într-un asemenea context, referirea la „enclave autonome pe baze etnice“? Evident, terminologia face referire la solicitarea maghiarimii din România pentru crearea unui Ţinut Secuiesc. Sînt peste 20 de regiuni autonome cu statut special în Europa şi, peste tot, sistemul şi-a dovedit rostul. Împreună cu celelalte ingrediente care dau „gust“ textului, referinţa transformă Apelul Academiei Române într-o declaraţie de antimaghiarism. Nu e chiar o surpriză, de vreme ce sub umbrela Academiei îşi desfăşoară jenanta activitate Centrul European de Studii în Probleme Etnice, condus de un revizionist istoric.
Dar peste toate, de-a dreptul cutremurătoare este invitaţia adresată „instituţiilor abilitate ale Statului român“ să vegheze, să contracareze şi să pedepsească „diversiunile şi agresiunile“ la adresa identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României. Un fel de revigorare a fostului articol 166 privind propaganda împotriva orînduirii socialiste. Nu apare chiar această formulare, dar cei care au trecut prin ancheta Securităţii în anii `70-`80 pot mărturisi că ofiţerii foloseau rar cuvîntul „socialist“. Ei te acuzau că trădezi poporul care te-a hrănit, denigrezi realizările uriaşe ale românilor, slăbeşti ţara pe care doresc să o sfîrtece vecinii etc. etc.
Reconvertind infracţiunea de tip lèse-majesté la adresa fostului regim, Frontul Salvării Naţionale a reuşit să introducă, în Constituţia din 1991 (reluată în Constituţia din 2003) interzicerea defăimării ţării şi a naţiunii. O astfel de restrîngere a libertăţii de exprimare este exclusă de jurisprudenţa europeană. În anii ’90, Serviciul Român de Informaţii monitoriza militanţii drepturilor omului care criticau în străinătate guvernul României pe baza legislaţiei ceauşiste în vigoare.
La capătul unui efort considerabil al organizaţiilor de drepturile omului, infracţiunea de defăimare a ţării a fost scoasă din codul penal. În 2016, tot dintr-o motivaţie antimaghiară, PSD, PC şi UNPR au depus din nou un proiect de incriminare a defăimării. Iată, în 2017, introducerea acestor mijloace este solicitată chiar de către membrii Academiei Române.

Strania similaritate în stilistică şi conţinut cu limbajul ASCOR

Pentru cei care au amintiri ale perioadei, frapează asemănarea de stil şi de idei dintre Apelul pus sub sigla Academiei în 2017 şi propaganda militanţilor Asociaţiei Creştinilor Ortodocşi din România (recunoscută mai ales prin acronimul ASCOR) de la mijlocul anilor ’90. Regăsim temerea faţă de erodarea identităţii României (în oglindă: „însăşi existenţa neamului românesc“), faţă de dezmoştenirea generaţiilor viitoare prin vînzarea resurselor solului şi ale subsolului (varianta ASCOR: „subordonarea economică capitalului străin“), faţă de rescrierea tendenţioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei (studenţii ortodoxişti vorbeau despre „presiunea exercitată asupra culturii române de modelele lansate în America, Franţa“). În discursul „înaintaşilor“, preocuparea trezită de regionalizare şi „enclavele etnice“ era extinsă la indignarea faţă de acordarea, pentru minorităţi, a ceea ce aceştia numeau „privilegii“.
Militanţii ASCOR se declarau explicit împotriva aderării la NATO şi la Uniunea Europeană. Academicienii numesc astăzi România „o ţară a Europei Unite“. De la „liberalismul ateu“ şi „haosul drepturilor“, condamnate în anii `90, la globalismul nivelator şi exagerata corectitudine politică” s-a făcut un oarecare pas. Dar diferenţele rămîn parţial de tip retoric, în timp ce asemănările sînt de fond. Similitudinea dintre declaraţiile programatice ale ASCOR şi sentinţele Apelului au o semnificaţie mai adîncă: ambele respiră aerul ceauşist.
Recursul Academiei la retorica ceauşistă
Cum este de înţeles acest puseu de retorică ceauşistă semnat de 84 de academicieni? Cîţiva dintre ei şi-au trăit viaţa slujindu-l. Ca agenţi de influenţă ai fostului regim, Dinu C. Giurescu şi Dan Berindei erau folosiţi sistematic pentru a susţine în străinătate „adevărurile“ dublei autarhii, politice şi istorice, promovate la Bucureşti. Unii au perpetuat această funcţie şi după 1990, la chemarea unor organisme de propagandă noi, unde lucrau aceiaşi tovarăşi vechi. Unul dintre iniţiatorii Apelului, Ioan-Aurel Pop, era mobilizat de ambasadele noastre să participe la conferinţe internaţionale şi alimentat cu informaţiile SRI/SIE pentru a-i contracara pe criticii naţionalismului de tip PDSR-PUNR-PRM-PSM.
E de bănuit că nu sînt singurii academicieni avînd contacte cu vechea gardă. Cum să înţelegi altfel faptul că Academia l-a ales pe Dan Voiculescu să se ocupe de patrimoniul ei? Cum ar fi de interpretat ciudăţenia că în luna octombrie 2016, Aula de la Timişoara a „forumului naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală“ a găzduit manifestarea Asociației cadrelor militare în rezervă și retragere din SRI (i.e., în mare parte, din Securitate), unde Iulian Vlad şi fostul său șef de cabinet de la DIE, Aurel Rogojan, lansau o nouă carte de legitimare a fostei Securităţi?
Ar fi desigur o mare nedreptate să îi numeşti pe cei 84 de semnatari ai Apelului nişte ceauşişti. Dar nu-i deloc o nedreptate să-i acuzi, pentru susţinerea acestui Apel, de autarhie politică şi istorică, care desfide, civic, intelectual, uman responsabilitatea unui academician. Dezolant.
***

Academicienii ar trebui să-şi retragă Apelul

Academicienii ar trebui să-şi retragă Apelul
• 03-03-2017
• Observator Cultural Nr. 862
• Gabriel ANDREESCU
Cîţiva academicieni semnatari ai Apelului din 8 februarie au dorit să-și apere demersul. Chiar în Observator cultural, Mircea Martin a precizat motivaţia lui personală: sentimentul unor fapte „din interior“ care afectează integritatea și securitatea țării, începînd cu vînzarea resurselor naţionale. Contextul ar explica punerea Apelului adresat poporului și Statului român sub titlul „identităţii“, al „suveranităţii“ şi al „unităţii naţionale“. În lunarul Contemporanul, iniţiatorii textului, academicienii Victor Voicu, Ioan-Aurel Pop şi Gheorghe Păun, au făcut cîteva declaraţii contrazise de conţinutul Apelului: „nu susţinem un «naţionalism» xenofob sau mesianic“; „aderarea la valorile Uniunii Europene şi ale NATO le considerăm de la sine înţelese“. Au fost adăugate sau întărite temele îngrijorării: de la nerespectarea ortografiei oficiale la batjocorirea religiei. Constituţia ar interzice autonomiile pe criterii etnice și tot mai mulţi preşedinţi de state ar ameninţa zona noastră direct.
La emisiunea „Realitatea românească“ (difuzată de Realitatea TV) din 18 februarie, academicienii Victor Voicu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Gheorghe Păun au vorbit despre degradarea învăţămîntului, subfinanţarea cercetării, dispariţia satului românesc din perspectiva „matricei identitare“. Comună tuturor intervenţiilor este indignarea față de vînzarea pămîntului românesc care, susțin autorii, nu se întîmplă în nici o ţară din Europa. (În Franța, Italia pot fi găsite de vînzare sate întregi, părăsite.) Toţi academicienii care au intrat în polemică au deplîns lipsa de bună credinţă a contestatarilor, eventual, robespierrismul unor critici.

Despre suveranitate, identitate şi unitate naţională cu competență

Da, sînt de dorit apeluri ale academicienilor. Nu inițiativa ca atare a motivat criticile, ci lipsa competenţei în chestiunile despre care s-au exprimat. Suveranitatea reprezintă un set de atribute ale Statului compatibile cu dreptul internaţional. Şi cum dreptul internaţional la care am aderat este amplu, incluzînd dreptul structurilor regionale (precum UE) şi de apărare (cazul NATO), avem a exercita suveranitatea în avantajul Statului şi al partenerilor cu care ne-am asociat în acele chestiuni care nu intră în conflict cu obligațiile. Cum să aparții unei „organizaţii a liberei circulaţii a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi capitalurilor“ (cazul UE), fără să accepţi şi să practici libera circulaţie a acestora? Suveranitatea tip „teritoriu intangibil“ reflectă o înțelegere primitivă a raporturilor internaționale. Dacă autorităţile unui stat iniţiază acţiuni genocidare sau epurare etnică, atunci riscă să se confrunte cu armate străine chiar pe teritoriul lor, cum s-a întîmplat cu Serbia, în anul 1999. Este consecința dreptului internaţional.
Dar „la tine acasă“ pot intra nu doar soldați. Dacă piaţa imobiliară din SUA se clatină, criza trece graniţa, chiar de-ai face un zid de beton. Bunăstarea internă nu se obține prin autarhie – o politică catastrofală –, ci prin inteligentă cooperare la nivel regional și global. Sînt niște banalități, dar iată, este nevoie să le reamintim

Şi patriotismul depăşeşte graniţele şi identităţile

Ce înseamnă patriotism, în lumea de azi, şi cum se confirmă el? Este oare o dovadă a patriotismului să deplîngi, într-o declaraţie, tăierea pădurilor româneşti? Programul de punere la pămînt a pădurilor a început în anii `90. Ani la rînd s-au luptat ecologişti inimoşi pentru ca Parlamentul să nu relaxeze condiţiile de defrișare. Academia nu a scos atunci o vorbă faţă de politica distructivă a FSN/PDSR, deşi poate cuvîntul ei, în acel context, ar fi contat. Astăzi, militanţii de la Agent Green, WWF, împreună cu cei de la România Curată, au reuşit să determine Certificatorul Forest Stewardship Council (FSC) să anuleze certificarea lemnului procesat de grupul austriac Schweighofer. Să fie străinii din grupul celor 250.000 de cetățeni care au semnat petiţia către FSC patrioţi români, întrucît s-au implicat într-o acţiune care serveşte interesului naţional al României? Să exprime oare Comitetul Helsinki olandez, care a susţinut la mijlocul anilor ’90, la noi, prima reformă a sistemului penitenciar (pînă atunci, un sistem de lagăre cu o cultură instituţională inumană) un „spirit naţional românesc“? Să îl numim pe George Soros „cel mai mare patriot român“, întrucît a plătit zeci de milioane de dolari americani pentru susținerea statului de drept în România, pentru ca femeile să nu fie abuzate, copiii să fie protejați, iar românii, maghiarii și romii să se cunoască mai bine?
Toate cele enumerate servesc interesului naţional, totuşi nu sînt expresia unui „patriotism românesc”. Consumul de voinţă şi de efort vorbeşte despre solidarizarea unor oameni de cetățenii diverse în jurul unei înţelegeri a binelui care înfruntă răul oriunde s-ar manifesta. Şi în România. Succesul solidarizării internaţionale în jurul unor valori şi practici cu valoare general umană a fost uşurat considerabil de globalism. Or, Apelul academicienilor găseşte că „patriotismul“ ar consta în a veghea şi pedepsi „diversiunile la adresa identităţii naţionale“. Genul proxim al acestei idei de patriotism este „suveranitatea democratică“ a lui Surkov (Putin etc.), în numele căreia azi poţi bate femeile în Rusia fără să fii pedepsit, poţi pune mulţimea să le linşeze pe cîntăreţele de la Pussy Riot şi îi poţi trimite în spatele gratiilor pe „sectanţi“.
Apelul la un patriotism fondat pe împotrivirea faţă de străinii amenințători (occidentalii, sugerează textul) susține comentariul unui ziarist (Sabin Gherman): „Să fii patriot e cel mai ușor lucru în România“; „Să vorbești de¬spre spaime e, iarăși, confortabil și rentabil“.

Unitate şi identitate

Şi despre unitatea naţională este de dorit să vorbească academicienii. Dar nu în viziunea din altă epocă a Partidului Unităţii Naţionale a Românilor: realizarea monolitului naţional a cărui contestare ar însemna diversiune şi agresiune la adresa identităţii româneşti – grabnic de contracarat şi pedepsit. Drept „construct politic“, ideea lucidă a unei unităţi naţionale reflectă aspiraţia la o guvernare care să reflecte interesul tuturor. Ea cere să se iasă în întîmpinarea diversităţii, identitare sau fireşti, a ideilor, şi nu în înfruntarea acesteia. Necesitatea de a reflecta la unitatea naţională provine în particular din faptul că România este o lume fracturată. O lume în care stau alături foste victime sărace şi opulenţi foşti opresori; unde mase de analfabeţi funcţionali împart decizia socială cu elite care oricînd pot preda în Occident; o lume în care polarizarea socială creşte, în loc să scadă.
La aceste exemple de fracturi, marea temă a unităţii naţionale o are de adăugat pe cea a diferenţelor etnice. De unitate naţională ține găsirea unor politici de integrare autentică a romilor – uriaş de dificilă din cauze care vin din ambele părţi ale baricadei. Şi în sfîrşit, rămîne marea nevoie de a reconcilia o minoritate maghiară cu o cultură a traumei identitare recente şi una a majorităţii cu o realitate, dar şi cu o mitologie a unei traume mai vechi. Celebrarea a 100 de ani de la întemeierea României Mari pe care o invocă academicienii ar fi o ocazie rară – căci nu vor mai fi alţi „100 de ani“ – de a da o nouă şansă reconcilierii simbolice. O altă mare şansă, revoluţia, a fost repede înăbuşită.
Recunoaşterea autonomiei Ţinutului Secuiesc, cerută de întreaga populaţie maghiară, corespunde integral spiritului Decla¬raţiei de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. Refuzarea ei nu are nici o justificare raţională. Este antimaghiarism. Solicitarea de a criminaliza chiar şi cererea autonomiei a fost făcută de-a lungul timpului de SRI şi de comisiile parlamentare de control al serviciilor de informații românești. Iată-l reluat acum în argumentarea lui Ioan Aurel Pop. Conform lui, o asemenea creaţie este anticonstituţională. Un academician, de orice specialitate ar fi, și cu atît mai mult un om care conduce o instituție ar trebui să facă diferenţa între acte anticonstituţionale şi acte care nu se acomodează cadrului constituţional existent. Pe logica rectorului de la Universitatea Babeș-Bolyai, iniţiatorii amendărilor constituţionale din 2003 ar fi trebuit sa ajungă în puşcărie, căci, desigur, noutăţile propuse nu existau în legea fundamentală adoptată în decembrie 1991.
Dacă academicienii vor insista să întîmpine Unirea ca pe un moment al victoriei asupra maghiarimii, şi vor reuşi, împreună cu alţii, ei vor transforma celebrarea într-un eveniment al rușinii. Va fi o adevărată crimă, căci natura unui asemenea act este de a nega și de a umili. Vor aliena încă şi mai mult o parte importantă a populaţiei României și vor legitima acea mişcare zănatecă a unor tineri maghiari care se uită spre viitor gîndind că dreptatea naţională în Europa ar însemna o nouă schimbare a graniţelor.

Un discurs al catastrofei și al lamentării

În locul unui Apel scris cu luciditate şi respect faţă de date, academicienii ne-au oferit un discurs al catastrofismului și al lamentărilor, argumentat pe nimic. Conform lor, viitorul este sabotat, generaţiile care vin după noi sînt dezmoştenite, unităţile economice au fost înstrăinate sau falimentate, învăţămîntul şi sistemul sanitar sînt degradate. Susţineri jurnalistice, locuri comune conectate la un limbaj conspiraţionist care oboseşte de ani de zile inima şi mintea concetăţenilor. Sigur, multe lucruri merg prost în Romania. Dar în anul 2016, ţara ajunsese la un PIB cu mult mai mare decît cel din 1989, realizat cu 4 milioane de lucrători, în loc de 8 milioane, lucrînd 5 zile pe săptămînă – nu 6. Industria cea deplînsă produce mai mult şi exportă mult mai mult decît în anii `90, iar ponderea ei în economie este peste media UE. România a recuperat jumătate din decalajul pe care îl avea faţă de Uniunea Europeană în anii `90.
Pentru completare, amintesc faptul că România a intrat în UE cu 47% din populație trăind în sărăcie (după un indicator cumu¬lativ). În 2015, proporţia scăzuse la 37.3%. Pentru românii de peste 65 de ani, cifra fusese de aproape 58%. În 2015, coborîse la 33%.
România este într-adevăr ameninţată, dar nu de globalism şi corectitudine politică, ci de modificările geopolitice din Sud-Estul Europei. Rusia a demonstrat că are planul să controleze statele din vecinătatea sa şi că nu se va sfii să folosească agresiunea militară şi subversiunile: intimidare, război informatic, coruperea elitelor politice. Erodarea încrederii în UE, recrudescenţa naţionalismelor şi populismelor, care ating toate statele de pe frontiera României, alimentează puterea regimului lui Putin. Or, ce era mai mobilizator decît chemarea la acea unitate naţională necesară ca ţara să devină ceea ce i-ar putea fi aspiraţia, dacă ne luăm după populaţie şi resurse: cea mai puternică ţară din zona (lărgită) a Balcanilor, cu o stabilitate democratică care să demonstreze vecinilor că valorile occidentale se dovedesc funcţionale?
Dorim ca academicienii şi instituţia lor să-și facă simțită prezența în societate. Dar prin apeluri și acțiuni informate, cu judecăţi competente, privind spre viitor. Academicienii sînt gînditorii esențiali sau artiştii importanţi ai domeniilor lor. Dar și ei, ca noi toți ceilalți, pot greși cînd trec peste teritoriul de competență. Textul lor exprimă lipsa gravă a culturii politice. Nici intervențiile ulterioare, de susținere a demersului, nu au arătat mai mult. (Gheorghe Păun, un matematician remarcabil, promova la emisiunea de la Realitatea TV obositul scenariu al Marilor Puteri unite să comploteze împotriva României.) Singurul lucru onorabil pe care academicienii îl mai pot face este să retragă acel text care face rău atmosferei publice.
În locul unui proiect de țară luminos și însuflețitor, academicienii ne-au propus unul chemînd la respingerea investițiilor străine în resursele românești și la vînarea și pedepsirea „atacurilor la adresa identității naționale“. Asemenea opțiuni și chiar frazări explică de ce am afirmat, într-un număr anterior al Observatorului cultural, că textul Apelului (conceput de Ioan Aurel Pop) ne propune o viziune despre lume ciudat de asemănătoare cu filozofia ceauşistă. Cine doreș¬te să verifice afirmaţia nu are nevoie să caute texte de dinainte de 1989. Poate să citească articolele şi cărţile generalilor Aurel Rogojan şi Vasile Maierean, ajutoarele de altădată ale Şefului Securităţii, Iulian Vlad. Sau să urmărească, eventual, conferinţele la care acești autentici reprezentați ai defunctului regim fac săli pline – una oferită lor la Timişoara chiar de Academia Română.

 


Warning: Trying to access array offset on null in /data/6/2/62890044-f2a7-4bd3-99b9-601907f23b82/chartaxxi.eu/web/wp-content/themes/betheme/includes/content-single.php on line 261
chartaxxi.eu