Pledoaria episcopului județean de Szombathely Székely János: În săptămâna centenarului  dictatului de pace de la Trianon. în duminica Rusaliilor 2020

Iubiți credincioși, dragi frați și surori,

Ceea ce s-a întâmplat de Rusalii,  când pelerini de variate neamuri și limbi au auzit, fiecare în propriul său grai, Vestea cea Bună, se referă la străvechea poveste biblică a Turnului Babel, unde ni se vorbește de amestecul limbilor. Prea des înțelegem nițel anapoda cele două întâmplări, și interpretăm pe nedrept multitudinea de nații și limbi ca fiind o consecință a păcatului și  credem că unul dintre cadourile ce ni le-a adus Sfântul Duh nu e să realizeze unitatea acestora. Însă nu asta ne învață Sfânta Scriptură. Întâmplarea turnului Babel reprobă de fapt nemiloasele imperii ale antichității,  în primul rând pe cel Babilonian,  și, prin extensie, toate  imperiile care calcă în picioare, urgisesc, distrug națiile mărunte.  În proximitatea Babilonului,  din cauza diversității limbilor vorbite, sortite toate pieririi,  domnea o zăpăceală babiloniană totală. Sfânta Scriptură consideră nelalocul ei globalismul menit să suprime (contopească)  limbi și nații. Cadoul Sfântului Duh nu o constituie o unitate realizată prin suprimarea  diversității națiilor, dimpotrivă, e  o unitate realizată prin unirea tuturor acestora într-o mare familie în care-fiecare națiune își păstrează și cultivă limba, trecutul și cultura, o unitate  cimentată prin credință și dragoste.

Comemorăm anul acesta o sută de ani de la dictatul de pace de la Trianon. Cred că, pentru noi, maghiari, anul acesta Rusaliile au un mesaj foarte important. Aș dori să spun câteva cuvinte legate de modul în care ar fi bine ca noi, în calitatea noastră de creștini,  să abordăm acest eveniment atât de tragic  și de dureros al neamului nostru. Cum ar trebui să  abordăm acest eveniment atunci când am dori,  în același timp, să iubim popoarele învecinate;  se pune, în primul rând întrebarea: există oare vreo cale de ieșire din acest greu impas al istoriei noastre și dacă există,  care e acea cale.

A depăși trauma trecutului și a ierta nu înseamnă că trebuie să te prefaci, ca și cum durerea ce ține de acest trecut  nici nu există. E imposibil  să  ștergem din amintire și din suflete durerea copleșitoare provocată de acest eveniment, și nici nu vrem s-o ștergem . Iertarea nu înseamnă a pretinde, că ceea ce e negru e alb iar ceea ce e rău, e bine.  Sfânta Scriptură ne povățuiește astfel: dragostea creștină nu se bucură de nedreptate, dar se bucură de triumful adevărului.

Dragi enoriași!

Ceea ce s a întâmplat acum 100 de ani, a fost dureros la vremea sa,  acum 100 de ani,  și este dureros și astăzi. A fost nedrept acum 100 de ani și este nedrept și astăzi. Primul pas întru depășirea celor petrecute la Trianon îl constituie curajul de a ne exprima durerea. Ne doare că  între granițele micii Ungarii au rămas doar în jur de 7,6 milioane de maghiari, iar pe dinafară de   granițe au rămas blocați 3,5 milioane. Unde mai punem că dintre aceștia din urmă aproape jumătate locuia chiar lângă graniță,  populând teritorii prin excelență maghiare. Ar fi fost foarte ușor ca aceste granițe să fie trasate într-un mod mult mai echitabil. Ne mai doare și faptul, că puterile învingătoare au asistat cu mare indiferență la durerea resimțită de acest neam mărunt, nici nu s-au sinchisit de ea.

Pentru a depăși  trauma ocazionată de Trianon trebuie, în primul rând,  e să dăm glas durerii noastre. Multe au fost cauzele care  au dus la acest deznodământ. Fără doar și poate prima cauză a fost ocupația otomană. Pe vremuri, înainte de ocupația otomană,  populația Ungariei era de cca 4 milioane, după knockoutul turcilor au mai rămas cca două milioane de maghiari.  Faptul în sine, că Ungaria  a fost în stare să se pună pe picioare reprezintă un miracol al istoriei. Dar găsim printre cauze și propria noastră responsabilitate, și cred, că este foarte important să vorbim despre asta. Putem aminti de pildă că elita politică maghiară  n-a auzit și nici n-a resimțit  dorința de independență și autonomie a minorităților sale, sau chiar dacă a resimțit-o,  asta s-a întâmplat mult prea târziu. Un exemplu foarte dureros în acest sens îl reprezintă anul 1871, anul când foarte mulți promovau realizarea unui compromis cu cehii; acest compromis  ar fi asigurat cehilor ca,  în cadrul Monarhiei,  să beneficieze de  autonomie și drepturi egale cu ale Ungariei. Cel mai înverșunat dușman al acestui  proiect a fost însuși  parlamentul maghiar. N-am auzit dorința și strigătul minorităților noastre. Dar, pentru a ajunge să depășim trauma ocazionată de Trianon cred că mai există și pasul următor,  un pas și mai greu de făcut:  ar trebui să învățăm să resimțim, să împărtășim și noi bucuria popoarelor cu care ne învecinăm.  Bucuria  acestor popoare vecine, Slovacia, Slovenia, Croația, România, Ucraina, care au reușit pentru prima dată în istoria lor să-și vadă visul îndeplinit, acel vis  de  a  gândi și cultiva ei înșiși propria lor cultură. Cred că trebuie să învățăm să împărtășim  această bucurie a popoarelor cu care ne învecinăm.

Și,  poate,  nici asta nu e îndeajuns, cel mai important pas e al patrulea, și anume , ca după cei o sută de ani să învățăm să ne punem încetul cu încetul, pe picioare. Cred că în secolul XX poporul maghiar a traversat tragedii cumplite. Am traversat două crâncene Războaie Mondiale, apoi Revoluția din 56 represată în mod sângeros. Am fost oprimați sub povara a două dictaturi  și,  la începutul secolului trecut, cel mai teribil eveniment,   dictatul de pace de la Trianon. Neamul nostru  le poartă în cârcă până și-n  ziua de azi, ne  gheboșim sub povara lor. După o sută de ani ar trebui să încercăm să ne punem încetul cu încetul pe picioare. Cum spune și Sfânta Scriptură:  întăriți-vă dar mâinile obosite și genunchii slăbănogiți. Neamul nostru maghiar trebuie să învețe din nou să creeze. Să-și dea  mâna unul celuilalt. Ar trebui să învățăm din nou să credem,  să sperăm, și să construim. În primul rând în propriile noastre familii. Amintindu-ne vorbele, pe cât de  tragice pe atât de adevărate ale episcopului ardelean Márton Áron: cei care au pierdut Ardealul sunt mamele maghiare. Ar trebui să învățăm din nou  să construim, să trăim, să visăm și să ne luptăm.

Și pentru a putea  realiza toate acestea pasul cel mai de seamă  este să întindem mâna și popoarelor învecinate. Istoria noastră e foarte dureroasă, dar asta e învățătură esențială pe care o putem  trage.  Domnul ne-a așezat unul  lângă celălalt  ca să devenim frați. Nu putem prospera decât împreună.

Pe vremuri urmasem cursurile unui liceu franciscan și am avut un excelent profesor de limba maghiară. Părintele consacrase foarte multe ore literaturii, cum  o numea el, literatura popoarelor învecinate. Am învățat despre scriitori și poeți sloveni, slovaci, croați, români. A fost o experiență extraordinară. Își propusese să ne  deschidă inimile și sufletele. Ce bine ar fi dacă s-ar întâmpla ceva asemănător în toate școlile maghiare! Am făcut odată un pelerinaj în Ardeal și am intrat într-o mănăstire ortodoxă. Cum am intrat în biserică l am întrebat pe ghidul nostru , un părinte român,  dacă putem să ne rugăm. Vizibil părintele era atât de nervos, că-i tremurau mâinile, nu știa ce să ne răspundă, ca în final să sfârșească prin a înclina afirmativ din cap, spunându-ne, că putem să ne rugăm. Am început întâi cu Tatăl nostru în românește, pentru că-l învățasem, l-am citit, doar citeam bine în românește. După aceea am cântat și un cântec bisericesc, tot  în românește. . Părintele a fost întru totul șocat. După aceea ne- am rugat și am  cântat cântece și în limba maghiară. La sfârșit preotul ortodox din mănăstire ne-a adresat bun venit în ungurește și ne-a oferit multe cadouri. Mulți dintre preoții de față ne-au dezvăluit, că nu-l auziseră niciodată pe acest popă vorbind în public  ungurește. Haideți să găsim mâna semenilor noștri. Domnul ne-a dat unul în grija celuilalt, nu putem prospera decât împreună.

Șeful  tânăr și robust al unei mari întreprinderi  era  uluit cu cât calm și demnitate  își practica meseria șoferul lui. Odată, pe când treceau în preajma casei acestuia din urmă,  l- a rugat pe șofer, să se oprească și să-i arate grădina,  grădină despre care se zvonea că este foarte frumoasă. Șoferul a dat din cap în mod afirmativ.  Intrând în casă, șeful, om înstărit,  a rămas stupefiat de cele văzute: locuința șoferului era îndesată cu mobile vechi, antice valoroase. Remarcă un tablou unde șoferul era îmbrăcat în haine alese, mai apoi văzu și o poză unde acesta era fotografiat stând lângă un superb  Mercedes. Abia atunci și- a dat el seama,  ce om înstărit a fost cândva șoferul lui.  Și atunci l-a întrebat: și cum ați putut Dvstră să depășiți toate aceste traume ocazionate de  pierderile suferite?

La care bătrânul șofer a zâmbit și i-a răspuns: tatăl meu avea o zicală foarte specială. El spunea că poți să-ți suporți soarta purtând-o ca pe-o cocoașă,  și atunci ea te va sili să îngenunchezi sub povara ei, dar poți s- o porți și ca pe-o cruce, și atunci, dragul meu băiat,  vei deveni om adevărat. Și a mai adăugat ceva: poate, poate,  când vei îmbătrâni, vei înțelege: nu tu ești acela, care porți aceea cruce, ci crucea te poartă pe tine. Si șoferul a încheiat: asta e moștenirea mea.

Dragi frați maghiari. Domul ne-a pus în cârcă o cruce. Haideți să n-o mai purtăm ca pe-o cocoașă, haideți s-o purtăm ca pe-o cruce. S-o lăsăm ca ea să ne învețe smerenie, compasiune și credință. Asta este singura cale pentru a ne ridica  din nou în picioare.